Regularitatea actului de sesizare şi legalitatea sesizării instanței. Distincții. Orientări jurisprudențiale. Noul Cod de procedură penală.

Rezumat:

După 29 de termene de judecată, în care au fost discutate chestiuni cum ar fi competența în raport cu calitatea persoanei, conexarea cauzei, cereri de trimitere a cauzei la Curtea Constituțională, aspecte ce necesită corecta îndeplinire a procedurilor de citare şi asigurarea apărării inculpaților, instanța depăşise momentul primei zile de înfățişare şi prin urmare art. 300 C.pr.pen. nu mai era aplicabil în cauză.

Art. 332 C.pr.pen., nu permite restituirea cauzei pentru refacerea rechizitoriului, ci numai restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale. Examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale, respectiv a modului în care au fost respectate normele care reglementează desfăşurarea urmăririi penale este o activitate distinctă şi ulterioară verificării regularităţii actului de sesizare.

Abstract:

Après 29 audiences, pendant lesquelles il y a eu des débats sur des questions tout comme la compétence ratione personae, l’exception de connexité, les requêtes de saisissement de la Cour Constitutionnelle, questions qui exigent la légalité de la procédure de citation et le respect du droit de la défense, comme l’affaire était après le premier jour de comparution par conséquence, l’article 300 du Code de procédure pénale n’était pas applicable.

L’article 332 du Code de procédure pénale, ne permet pas le renvoi de l’affaire pour le rétablissement de l’acte d’accusation, mais seulement pour le rétablissement de la poursuite pénale. L’analyse d’une éventuelle nullité de la poursuite pénale, c'est-à-dire l’observation des dispositions qui règlement le déroulement de la poursuite pénale, représente une analyse distincte que est toujours subséquente á la vérification de la régularité de l’acte de saisissement.

Keywords: regularity of the indictment, legality of the criminal investigation, The New Criminal Procedure Code

Decizia nr. 1500/25 iulie 2011 a Curții de Apel Bucureşti – Secția I-a Penală

Prin decizia penală nr. 1500/25 iulie 2011 Curtea de Apel Bucureşti – Secția a I-a Penală a admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, a casat sentința Tribunalului prin care a fost admisă excepția neregularității actului de sesizare şi în temeiul art. 300 raportat la art. 332 C.pr.pen. a fost dispusă restituirea cauzei la parchet şi a fost trimisă cauza pentru continuarea judecății aceleaşi instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că Tribunalul era dator să verifice, conform art. 300 C.pr.pen., la prima zi de înfățişare, regularitatea actului de sesizare. După 29 de termene de judecată, în care au fost discutate chestiuni cum ar fi competența în raport cu calitatea persoanei, conexarea cauzei, cereri de trimitere a cauzei la Curtea Constituțională, aspecte ce necesită corecta îndeplinire a procedurilor de citare şi asigurarea apărării inculpaților, instanța depăşise momentul primei zile de înfățişare şi prin urmare art. 300 C.pr.pen. nu mai era aplicabil în cauză.

Curtea arată de asemenea, că al doilea temei invocat pentru soluția de restituire, art. 332 C.pr.pen., nu permite restituirea cauzei pentru refacerea rechizitoriului, ci numai restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale. Examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale, respectiv a modului în care au fost respectate normele care reglementează desfăşurarea urmăririi penale este o activitate distinctă şi ulterioară verificării regularităţii actului de sesizare.

Deşi textele de lege invocate de către instanţa de judecată nu pot conduce la soluţia pronunţată în speţă, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac, precum şi faptul că prin motivele orale de recurs DNA a pus în discuţia contradictorie a părţilor criticile inculpaţilor privind urmărirea penală, Curtea a examinat pe fond aceste critici.

Cu privire la apărarea conform căreia rechizitoriul nu ar cuprinde încadrarea juridică a faptelor, Curtea a reținut că actul de sesizare cuprinde aceste elemente. Mai mult, deşi a fost invocată lipsa de claritate, inculpaţii au formulat deja apărări, astfel încât nu se poate afirma că aceasta lipseşte. În cazul în care Tribunalul ajunge la concluzia că faptele nu corespund încadrării juridice sau că încadrarea juridică nu este suficient de previzibilă soluţia corectă este de schimbare a încadrării juridice sau achitare după caz şi nu de restituire a cauzei la Parchet.

În legătură cu a doua critică a apărării, Curtea a reținut că faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii sunt menţionate în rechizitoriu alături de probele pe care se sprijină acuzarea. Curtea consideră că la 11 de ani de la data săvârşirii faptelor de care sunt acuzaţi, instanţa de judecată trebuie să desfăşoare cercetarea judecătorească pe fond şi nu are temei pentru a dispune refacerea urmăririi penale pentru clarificarea acuzaţiilor. Tribunalul are mijloacele necesare pentru a clarifica el însuşi acuzaţiile dispunând achitarea dacă acestea nu se confirmă sau se sprijină pe probe nelegale, respectiv condamnarea dacă acuzaţiile sunt probate.

Apărarea a invocat de asemenea diverse critici, precum acelea că rechizitoriul se întemeiază pe rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică care au fost dispuse cu încălcarea prevederilor art. 112 C.pr.pen., că nu există în cuprinsul rechizitoriului o nominalizare a probelor care să demonstreze latura subiectivă şi cea obiectivă a infracţiunilor privind manipularea pieţei de capital pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi alte critici similare, Curtea reținând că toate aceste apărări au în vedere fondul cauzei urmând a fi analizate de instanţa de fond în cadrul cercetării judecătoreşti, iar dacă sunt întemeiate urmând să se pronunţe o soluţie în consecinţă. Apărările vizând conţinutul şi modul de apreciere al probelor nu pot conduce însă la restituirea cauzei la parchet.

Curtea mai reține că instanţa de fond se referă la procedura prezentării materialului de urmărire penală, arătând că această procedură nu trebuie să fie formală, ci completă, efectivă şi riguroasă, fără să se precizeze însă în raport cu care dintre inculpaţii trimişi în judecată procedura este viciată, în ce constă viciul şi care este sancţiunea şi temeiul pentru care trebuie să intervină restituirea cauzei la Direcţia Naţională Anticorupţie.

Cu privire la viciile legate de prezentarea materialului de urmărire penală, instanța de control judiciar reține că prezentarea materialului de urmărire penală nu este viciată în condiţiile în care aceasta există, chiar dacă unii dintre inculpaţi nu au dorit să lectureze şi să verifice întregul material, aspect consemnat în procesul verbal de prezentare a materialului, în prezenţa avocaţilor. Art. 254 C.pr.pen. prevede în mod expres că nu este obligatoriu a se realiza prezentarea materialului atunci când inculpatul refuză să ia cunoştinţă de acesta. Materialul de urmărire penală nu i-a fost prezentat inculpatei V.C. (învinuită la acel moment), care a precizat explicit, prin două documente transmise către Direcţia Naţională Anticorupţie, că nu va uza personal de dreptul său de prezentare a materialului de urmărire penală, ci prin apărătorul ales şi că îşi exprimă dreptul de a nu face nicio declaraţie, nedorind să i se prezinte materialul de urmărire penală.

Curtea a considerat de asemenea că lipsa indicării locului de întocmire a rechizitoriului precum şi existența unor note de subsol în cuprinsul rechizitoriului, nu afectează regularitatea actului de sesizare.

Notă

Cu titlu preliminar, remarcăm temeiul pentru care Tribunalul a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii actului de sesizare, respectiv art. 300 raportat la art. 332 C.pr.pen. Considerăm că cele două articole nu pot fi coroborate pentru a fundamenta o soluție de restituire întrucât reglementează proceduri particulare. Astfel, examinarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale reprezintă o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare şi rezultă din existenţa, separată, a art. 300 C.pr.pen. şi a art. 332 C.pr.pen. care reglementează restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.[1] De asemenea, cele două proceduri atrag efecte diferite, neregularitatea actului de sesizare atrăgând restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare, iar nerespectarea legalității urmăririi penale atrage soluția restituirii la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Verificarea actului de sesizare este o procedură care vizează examinarea formală a conținutului actului de sesizare, în speță rechizitoriul, instanța verificând numai dacă acesta conține elementele prevăzute de art. 262, 263, 264 C.pr.pen.[2]

Contradicțiile din această materie îşi au izvorul în distincția care se realizează între noțiunile „actul de sesizare” din art. 300 C.pr.pen. şi „sesizarea instanței” conținută în art. 197 alin. 2 şi art. 332 alin. 2 C.pr.pen. Din coroborarea dispozițiilor menționate putem concluziona că neregularitatea privind actul de sesizare este sancționată de către legiuitor cu nulitatea absolută, însă nulitatea operează în condițiile art. 300 C.pr.pen. şi trebuie invocată la prima zi de înfățişare, putând de asemenea să fie acoperită în condițiile art. 300 alin. 2 C.pr.pen. Mai mult decât atât, instanța are obligația de a încerca acoperirea neregularității prin înlăturarea de îndată sau prin acordarea unui termen.

Odată ce regularitatea a fost constatată de către instanță sau prima zi de înfățişare a trecut fără ca părțile să critice actul de sesizare, instanța este sesizată cu judecarea cauzei şi prin urmare nu mai poate pronunța o soluție de restituire pentru refacerea actului de sesizare.

Astfel, după ce trece de momentul verificării regularității actului de sesizare, instanța va putea analiza, în cadrul art. 332 C.pr.pen., nulitățile din timpul urmăririi penale.

Apreciem, în acord cu o decizie recentă a instanței supreme[3], că instanţa investită cu soluţionarea cauzei poate constata şi alte încălcări ale legii în cursul urmăririi penale decât cele prevăzute de art. 332 alin. 1 şi 2 C.pr.pen., care pot justifica restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, însă acestea pot fi invocate într-un anumit termen, de persoane determinate, impunându-se dovedirea vătămării procesuale, neregularitatea actului putând fi înlăturată în condiţiile legii (art. 197 alin. 4 teza I C.pr.pen.)[4].

Aşadar, efectuarea unor noi acte de urmărire penală după prezentarea materialului de urmărire penală poate atrage o soluție de restituire a cauzei la procuror, întemeiată pe art. 332 C.pr.pen., dacă instanța apreciază că s-a produs o vătămare care poate fi reparată numai prin această soluție de restituire, deci în condițiile art. 197 alin. 1 – 4 C.pr.pen.[5] Aceeaşi trebuie să fie soluția şi pentru neprezentarea materialului de urmărire penală.

S-a statuat, de asemenea, dacă în cursul urmăririi penale se comite vreo încălcare a dispoziţiilor procedurale sancţionabilă cu nulitatea relativă, iar inculpatul sau apărătorul său iau cunoştinţă de aceasta (prin încălcare înţelegându-se fie aplicarea greşită a legii de procedură, fie o neaplicare) nu există nulitate câtă vreme inculpatul sau avocatul său nu au adus la cunoştinţă organului de urmărire penală neregularitatea procedurală observată şi nu au cerut la momentul respectiv, aplicarea legii în mod corect.[6]

Singura ipoteză care poate fi încadrată în noțiunea de sesizare a instanței, prevăzută de art. 332 alin. 2 C.pr.pen. şi care, prin urmare, va atrage sancțiunea nulității absolute, este lipsa efectuării urmăririi penale. În acest caz, procesul penal este incomplet, situația de fapt care urma să fie stabilită în timpul urmăririi penale este inexistentă şi prin urmare instanța nu este sesizată cu un fapt asupra căruia să poarte judecata, potrivit art. 317 C.pr.pen.

Încercarea de a încadra orice nulitate relativă din timpul urmăririi penale în noțiunea de „sesizare a instanței” duce la transformarea nulităților relative în nulități absolute, situație nepermisă, având în vedere că nulitățile prevăzute de art. 197 alin. 2 C.pr.pen. sunt limitativ prevăzute.

Analizând decizia rezumată, constatăm că prima instanță a considerat că descrierea fragmentară a mijloacelor de probă în rechizitoriu face imposibilă verificarea lor de către instanță, argument ce subliniază eroarea pe care o face prima instanță cu privire la limitele procedurii verificării regularității actului de sesizare. Astfel, actul de sesizare este legal întocmit prin simpla indicare a mijloacelor de probă care au fost administrate pe parcursul urmăririi penale. Descrierea şi coroborarea mijloacelor de probă din rechizitoriu sunt argumente aduse de către Ministerul Public în sprijinul acuzației, acestea putând fi însuşite sau înlăturare de către instanță, în situație identică aflându-se argumentele apărării.

Cu privire la critica privind claritatea şi corectitudinea încadrării juridice prevăzute în rechizitoriu, instanța supremă a reținut, în acord cu decizia rezumată mai sus, că încadrarea juridică dată de procuror este întotdeauna una provizorie, supusă cenzurii instanţei şi susceptibilă de a fi schimbată. Aşadar, este lipsit de relevanţă dacă încadrarea juridică din rechizitoriu este eronată ca urmare a menţionării unui text de lege ce nu reglementează ca infracţiune fapta reţinută în sarcina inculpatului sau dacă respectiva eroare priveşte menţionarea unei alte dispoziţii legale decât cea aplicabilă cauzei.[7]

În privința momentului la care Tribunalul a pronunțat soluția de restituire, trebuie menționat că din datele pe care le avem la dispoziție reiese că instanța nu a menționat în încheierea de la prima zi de înfățişare verificarea regularității actului de sesizare. Chiar şi în această ipoteză, considerăm concluzia Curții ca fiind întemeiată, întrucât apărarea, dacă ar fi avut critici cu privire la regularitatea actului de sesizare, trebuia să le invoce la prima zi de înfățişare, omisiunea instanței neputând atrage prorogarea termenului legal prevăzut de art. 300 C.pr.pen.

S-a statuat în mod judicios că dacă judecătorul, în mod expres, nu a pus în discuţie regularitatea rechizitoriului - şi nu a menţionat acest lucru în încheiere - nu presupune, ab initio, că această activitate procesuală nu s-a realizat, verificarea fiind prealabilă şi obligatorie pentru a se trece la legala învestire a instanţei cu soluţionarea cauzei. Nu în ultimul rând, activitatea procesuală prevăzută de art. 300 C.pr.pen. nu este sancţionată, în cazul în care aceasta nu se menţionează expresis verbis în încheiere, prin nulitatea absolută. În consecinţă, eventuala nemulţumire a acuzatului trebuia făcută cunoscută instanţei, potrivit art. 197 alin. 4 C.pr.pen., fie chiar în cursul efectuării activităţii procesuale de judecată la respectivul termen, fie la termenul ulterior.[8]

Cu privire la critica apărării în privința legalității mijloacelor de probă, Curtea a adoptat o soluție cunoscută în practică, conform căreia instanţa nu poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. 2 C.pr.pen., constatând caracterul ilegal al mijloacelor de probă pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată, întrucât instanţa se pronunţă asupra caracterului ilegal al mijloacelor de probă prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri[9].

Apreciem că soluția este corectă, constatarea caracterului nelegal al unui mijloc de probă atrăgând o sancțiune specifică, respectiv excluderea mijlocului de probă care a fost nelegal administrat, potrivit art. 64 alin. 2 C.pr.pen.[10], şi nu restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale şi cu atât mai puțin restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului de sesizare.

Cu privire la locul întocmirii actului de sesizare, instanța de fond a apreciat de o manieră excesiv de formalistă condiția impusă de art. 203 C.pr.pen. şi a considerat că este afectată regularitatea actului de sesizare chiar dacă rechizitoriul conține antetul şi ştampila unităţii de parchet de la care provine. Considerăm că instanța de control judiciar în mod corect a cenzurat acest argument, considerând că indicarea suplimentară a locului întocmirii acestuia, aşa cum a dispus instanţa de fond, este în afara dispoziţiilor legale.

De asemenea, remarcăm inovația pe care a realizat-o instanța de fond, reținând că existența notelor de subsol poate atrage neregularitatea actului de sesizare, deşi această concluzie nu este întemeiată pe nici o dispoziție procesual penală.

Considerăm că decizia rezumată demonstrează cu prisosință necesitatea modificărilor aduse de către Noul Cod de procedură penală („NCPP”), unde legiuitorul se preocupă de o soluționare rapidă a chestiunilor premergătoare, sarcină încredințată judecătorului de cameră preliminară, degrevând astfel judecătorul de scaun, care va fi chemat să statueze numai asupra temeiniciei acuzațiilor.

Potrivit art. 3 alin. 1 lit. c) şi alin. 6 coroborat cu art. 54 NCPP, judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței şi potrivit competenței acesteia, verifică legalitatea trimiterii în judecată dispusă de către procuror, verifică legalitatea administrării probatoriului, a efectuării actelor de către organele de urmărire penală şi soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată.

Procedura camerei preliminare este inspirată din dreptul german, unde este prevăzută o etapă prealabilă în urma căreia judecătorul decide dacă se va deschide procedura publică împotriva inculpatului sau se va decide respingerea cererii de deschidere a judecății pe fond formulată de către Ministerul Public.[11] Cu toate acestea, competența judecătorului de cameră preliminară este mult restrânsă în NCPP față de prevederile similare din Codul de Procedură Penal German.

Dintre atribuțiile care îi lipsesc judecătorului de cameră preliminară român, amintim imposibilitatea de a statua asupra temeiniciei acuzațiilor aduse împotriva inculpatului şi lipsa posibilității de a ordona administrarea unor noi probe.

Într-adevăr, potrivit art. 203 din Codul de procedură penal German instanța va decide trimiterea inculpatului în procedură publică numai dacă există indicii temeinice de a suspecta că inculpatul a săvârşit infracțiunea. De asemenea, art. 202 din acelaşi cod, cu denumirea marginală „Investigații suplimentare”, prevede că, înainte ca instanța să decidă deschiderea procedurii publice, poate ordona administrarea de noi probe pentru a ajuta în clarificarea cauzei.

Aceste restricții vin să sublinieze caracterul pur pasiv al controlului de legalitate exercitat de către judecător în această procedură precum şi lipsa funcției de instrucție. De asemenea, este exprimat principiul separației funcțiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul NCPP, considerând că prerogativa strângerii mijloacelor de probă şi aprecierea asupra oportunității trimiterii în judecată aparțin exclusiv Ministerului Public.

Cele două restricții reduc potențialul pe care l-ar fi avut această procedură de a stopa eventualele trimiteri în judecată abuzive precum şi de a clarifica probatoriul încă dintr-o fază incipientă a procesului penal. Considerăm că, după intrarea în vigoare a viitorului cod şi după analiza impactul pe care o să îl aibă în practica judiciară, legiuitorul ar putea reconsidera aceste restricții.

De asemenea, o prerogativă care exista în vechea reglementare procesual penală română din anul 1936, considerăm că ar fi fost oportună. Astfel, art. 276 alin. 9 din Codul de procedură penală 1936 prevedea că „Ministerul public, partea civilă şi inculpatul, au dreptul de a depune memorii scrise; în toate cazurile camera de acuzare poate chema părţile pentru a da lămuriri orale în contradictoriu. Camera, după citirea raportului şi concluziile orale ale inculpatului ori apărătorului său, ale Ministerului public şi părţii civile, pronunţă deciziunea sa.” Aşadar, procedura în fața Camerei de acuzare era scrisă, însă instanța putea chema părțile, dacă aprecia că este necesar, pentru a da anumite lămuriri. Considerăm că o astfel de posibilitate ar fi fost oportună şi în cadrul camerei preliminare din noua reglementare pentru a permite judecătorului să clarifice anumite apărări făcute de către inculpat precum şi orice alt aspect care ar avea relevanță în soluționarea cauzei.

Trebuie subliniat că procedura camerei preliminare este o procedură scrisă, iar judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra tuturor aspectelor invocate, la un singur termen, prin încheiere motivată în cameră de consiliu, conform art. 345 alin. 1 – 2 NCPP, după ce va fi primit toate cererile şi apărările părților precum şi argumentele Ministerului Public.

Remarcăm cu titlu incidental că noțiunea de legală sesizare a instanței a fost clarificată, aceasta corespunde obiectivului camerei preliminare stabilit prin art. 342 teza a III-a din N.C., respectiv verificarea legalității efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Cu privire la prerogativa judecătorului de cameră preliminară de a verifica regularitatea actului de sesizare, NCPP consfințeşte orientarea jurisprudențială majoritară din prezent, art. 344 alin. 6 prevăzând că verificarea actului de sesizare poartă asupra acelor mențiuni obligatorii şi asupra respectării condițiilor prevăzute de art. 329 din NCPP. Mențiunile obligatorii la care se referă textul de lege sunt conținute în art. 328 NCPP, prevederi care se aseamănă cu art. 262 şi 263 C.pr.pen.

Obligația de verificare sub aspectul legalității şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului, prevăzută de art. 264 C.pr.pen., dispare în noua reglementare, consecință firească, având în vedere introducerea camerei preliminare, rechizitoriul urmând să fie verificat sub aspectul legalității de către judecătorul de cameră preliminară iar sub aspectul temeiniciei de către judecătorul de scaun.

Conducătorul parchetului păstrează, conform art. 304 alin. 2 NCPP posibilitatea infirmării actelor procesuale sau procedurale a procurorului ierarhic inferior. Cu toate acestea, se observă schimbarea de optică a legiuitorului în NCPP, potrivit căreia procurorul de caz este cel care sesizează instanța de judecată[12] şi numai în cazul în care procurorul ierarhic superior consideră că rechizitoriul nu este legal sau temeinic urmează să infirme trimiterea în judecată.

Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, sau la cererea părții, atunci când consideră că rechizitoriului îi lipsesc unele din mențiunile obligatorii sau că nu au fost respectate condițiile prevăzute de art. 329 NCPP, va sesiza conducătorul parchetului care a emis rechizitoriul şi va dispune acoperirea omisiunilor într-un termen de maxim 5 zile.

După ce omisiunile au fost îndreptate şi nu există nereguli referitoare la probele administrate sau cu privire la actele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară va dispune prin încheiere începerea judecății, potrivit art. 346 alin. 1 din NCPP

În cazul în care omisiunile nu au fost îndreptate sau au fost îndreptate cu depăşirea termenului prevăzut de lege, judecătorul de cameră preliminară va dispune prin încheiere, în temeiul art. 346 alin. 3 lit. a NCPP restituirea cauzei la parchet.

Este de observat că în Proiectul Legii de punere în aplicare a Noului Cod de Procedură Penală[13] judecătorul va dispune restituirea numai în acele situații în care consideră că neregularitatea atrage imposibilitatea soluţionării de către instanţă a acţiunii penale. Prin urmare, se preconizează că existența unei neregularități în actul de sesizare nu va atrage în mod automat soluția de restituire.

Atât soluția de începere a judecății cât şi cea de restituire a cauzei la parchet pot fi atacate de către procuror sau de către inculpat cu contestație în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestația va fi judecată de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară.

Este de asemenea important de subliniat că, după sesizarea instanței de judecată şi deschiderea procedurii publice, judecătorul de scaun nu va mai putea pronunța o soluție de restituire, aspect ce rezultă din interpretarea art. 332 alin. 1 lit. b) NCPP care prevede drept caz de reluarea a urmăririi penale, restituirea cauzei numai de către judecătorul de cameră preliminară. Această concluzie se impune atât pentru soluția de restituire având drept cauză neregularitatea actului de sesizare, cât şi pentru soluțiile de restituire având drept temei nelegalitatea sesizării instanței sau a administrării probatoriului, judecătorul de scaun neavând la dispoziție o procedură similară cu art. 332 din C.P.P.[14]

Acest ultim aspect, precum şi obligația invocării nulităților absolute şi relative din timpul urmăririi penale până la închiderea procedurii în cameră preliminară (art. 281 alin. 4 lit. a coroborat cu art. 282 alin. 4 lit. a NCPP) vor contribui la celeritatea şi stabilitatea procesului penal precum şi la degrevarea judecătorului chemat să soluționeze fondul, a cărui misiune se va reduce doar la analiza probatoriului şi la statuarea asupra temeiniciei acuzațiilor.

Articolul a fost publicat în Curierul Judiciar nr. 3/2012 într-o variantă anterioară, iar în forma actuală a fost publicat în Revista Forumul Judecătorilor nr. 1/2012.

---

[1] I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 377 din 2 februarie 2010, www.scj.ro.

[2] Idem.

[3] I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia penală nr. 327 din 12 octombrie 2011, www.legalis.ro.

[4] Idem.

[5] A contrario, C.A. Brașov, Secția penală, decizia penală nr. 128/Ap/2004 în Curtea de Apel Brașov. Culegere de practică judiciară în materie penală 2003 – 2004, Editura All Beck, București, 2005.

[6] C.A. Cluj, Secția penală și de minori, decizia penală nr. 2011/R/8 decembrie 2011, http://www.curteadeapelcluj.ro.

[7] I.C.C.J., Secția penală, decizia penală nr. 1683 din 29 aprilie 2010, www.legalis.ro.

[8] I.C.C.J., Secția penală, decizia penală nr. 4316 din 30 noiembrie 2010, www.legalis.ro. A se vedea și I.C.C.J., Secția penală, decizia penală nr. 3363 din 21 octombrie 2009, www.legalis.ro.

[9] I.C.C.J., Secţia penală, decizia penală nr. 13 din 8 ianuarie 2007, www.scj.ro.

[10] Pentru mai multe detalii a se vedea Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu – Protecția Europeană a Drepturilor Omului și procesul penal român, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 789 – 797.

[11] Art. 199 și următoarele din Strafprozeßordnung (Codul de procedură penală german).

[12] Spre deosebire de legislația actuală, unde sesizarea instanței este realizată de către procurorul ierarhic care a efectuat verificarea, conform art. 264 alin. 4 C.pr.pen.

[13] Forma publicată pe site-ul Ministerului Justiției, art. 101, www.just.ro

[14] A se vedea și Expunerea de motive a Codului de Procedură Penală, pag. 18, www.just.ro